O casa mica, innegrita, dintr-un colt de lume

Contabilizam ieri degetele pe care pot sa-mi numar prietenii dragi..nu prea am reusit. Nu ma pricep sa numar jumatatile de masura. Dar iesind din cercul meu stramt, m-am intrebat ce sunt eu pentru cunoscutii mei? Pentru unii, un deget intreg, pentru altii o farama din deget, poate o mana intreaga, poate doar o unghie, sau nici macar atat, o urata si albicioasa pielita? Tremur la gandul c-as putea afla raspuns si decid sa nu intreb.
La minute distanta, in polemica aprinsa cu mine..ajung buimacita la o alta intrebare : Dar daca pentru unii am fost candva o mana si-am ajuns o pilelita? Mi-am pierdut castelul de nisip si-am uitat cine mai sunt. Mi-am tradat intai fiinta, si-apoi am avut grija sa  tradez si alte suflete. Pai, doar n-oi ramane eu singura  pielita fara castel! Dar am vazut ca alte maini sau alte degete si-au piedut castele, dar au inaltat palate, au uitat nisipul, si-au gasit pamant ud ca sa ridice adaposturi calde.
Eu..daca-am pierdut acoperisul, n-am cautat sa ma refugiez in dugheana vecinului...e mica, miroase urat si n-are peretii colorati. Am ramas  mandra, dar singura in ploaie. Dar dupa ce picatura rece si nemiloasa mi-a sfredelit trupul, am cautat si eu, precum alti semeni, sa ma feresc de frig, fugind spre alte usi. Pe drum, am batut la usi de aur, am ciocanit la porti de cristal, am apasat frenetic sonerii de argint. Castelele mari si frumoase n-au deschis. N-au loc pentru oaspeti uzi, saraci, urati. Mandria m-a pironit in loc zilele urmatoare. In suferinta mea, in frigul meu, in ploaia mea, mi-am aruncat privirea la baltoaca de sub picioare si..m-am privit. Stralucirea rochiei mele palise, culoarea de aur a parului se pierduse si ea, pantofii de cristal erau acum din lemn. Si-n loc de impunatoare manta, purtam un sort murdar si rupt.
Infometata, singura si trista m-am indreptat spre cocioaba cea mai mica din fundul satului. Nu am batut la poarta...nu avea una, dar lipsa ei mi-a amintit ca e deschisa oricand, oricum, pentru oricine. Sfarsita de lupta inversunata cu balaurul mandriei, ma adancesc in vise si ma trezesc peste cativa ani. M-am facut mare, am parasit cocioaba, dar am  pastrat in suflet amintirea eii.
Am invatat in pasii copilariei mele ca nu voi inflori intr-o gradina parfumata a unui castel din margele, ci in curtea din spate u unei case sarmane. Acolo-i loc si dragoste pentru copii urati si uzi!